Fragmente din marturia unui securist pocait – 4

Prima doamna a tarii avea o deosebita bucurie cand ii prindeam pe crestini, mai ales pe cei ce treceau granita. Si mai ales familii, ca sa fie inchisi sot si sotie, iar copiii sa ramana prin orfelinate, ca sa fie distrusi, familii distruse. Avea o bucurie enorma pentru asa ceva. Informatorul ma anunta ca din biserica penticostala din Hunedoara un grup de 17 insi va trece granita dincolo. Vai ce bucurie pe mine ca-i prind pe toti, am zis eu, si le voi pune catusele si ii voi duce plocon lui tovarasa: Poftim pocaiti prinsi! Mi-am pregatit cadrele, mi-am pregatit echipajele, am intarit paza, aproape era om langa om la granita, exact locul pe unde trebuia sa treaca calauza. Informatorul era in adunare, bineinteles, ala stia ce spune, era un caz autentic, real, nu era o poveste. Si noi asteptam din moment in moment sa apara pocaitii. Dar nu mai apareau. La un moment dat vine o caruta cu niste tarani, cu niste palarii, localnicii. Si au inceput sa sape la porumb, si pana au sapat, au sapat, au ajuns pana in capat aproape de granita, ca acolo e porumb, se seamana locul. La un moment dat lasa sapele jos si trec dincolo, fuga. Aia erau pocaitii. Dumnezeu le-a dat intelepciune. Domnul Isus era cu ei, de fapt, si deloc cu noi. Am ramas asa de manios, si imi mancam mainile, ca ce raportez eu acuma la generalul Pacepa, pentru ca el era seful nostru. Ce spun eu acuma? De fapt maine sunt un soldat prost, din gradul de maior. Asta stiam ca ma degradeaza imediat. Sau peste cateva zile voi fi in fabrica, muncitor. Si mi-era groaza. Cum au putut sa-mi scape, cum am putut sa nu gandesc eu? Ei, cum or fi sapat, nu m-am dus sa ma uit eu, repede or fost in capat acolo cu sapele, si au trecut. Si ne mai faceau si din mana asa, tai, tai.