Sunt impresionat insa de numarul mare de tineri (si nu doar) care ramane sceptic fata de persoanele in viata care au colaborat. Intrucat dintre acestia cei mai cunoscuti au fost pastorii sau administratorii bisericii, lipsa de incredere in acestia este la cote alarmante. Cum majoritatea lor sunt pensionari, ma ingrijoreaza faptul ca neincrederea se reflecta asupra pastorilor tineri care nu au avut de-a face cu regimul comunist si Securitatea. Cat de departe trebuie sa ajungem pentru a realiza ca ruptura intre administratori/pastori si restul bisericii va produce mai devreme sau mai tarziu consecinte drastice?

Am terminat de citit inca o carte scrisa de supravietuitorii genocidului din Rwanda (a cata, a douasprezecea probabil?). Acest studiu de caz, pe langa cel al apartheid-ului Sud-african ofera lectii valoroase pentru rezolvarea tensiunii in biserica si in societatea romaneasca. In primul rand, o biserica si o societate matura va oferi un cadru de iertare celor care vor sa marturiseasca pacatele turnarii fratilor lor sau a semenilor cu care veneau in contact. Fara o astfel de atitudine matura si sincera din partea majoritatii sunt putine sanse ca tradarile din trecut sa fie marturisite. Increderea nu se recastiga decat acordand incredere.

Nu pot sa nu constat ca declaratiile semnate de TOTI pastorii adventisti cu cativa ani in urma, ca nu au colaborat cu Securitatea, nu au facut decat sa arunce in derizoriu intreaga istorie. Dosarele de la CNSAS (precum si arhivele fostului Departament al Cultelor) scot la iveala detalii si fapte confirmate de cei care au trait acele vremuri. Oricat de “falsificate” ar fi, exista o samanta de adevar. Declaratiile cu pricina, semnate, doar au ascuns gunoiul sub pres. Dar acolo s-a descompus si a intrat in putrefactie. Si miroase ingrozitor. Te cuprinde un sentiment de revolta cand vezi ca oameni care au fost platiti de Securitate cu bani sau avantaje sociale/bisericesti incearca sa (re)scrie istoria bisericii sub comunism, sfidand chiar pe cei care am trait o parte din zilele acelea. Cineva trebuie sa faca curatenie si sa spuna lucrurilor pe nume. Cu dragoste si ingaduinta, cu iertare si invitatia la marturisire. Asa arata o biserica matura.

Biserica Adventista trebuie sa invete sa ierte dupa modelul Divin, acordand har celor gresiti dar spunand lucrurilor pe nume. Pacatul ramane pacat, chiar daca “dragostea acopera totul”. Caracterul echilibrat al unui Dumnezeu drept si iubitor (ordinea e aleatorie) trebuie manifestat si de cei ce se pretind urmasii sai. Rwanda a infiintat tribunalele “de la umbra copacilor” unde comunitatea locala i-a audiat pe cei implicati direct in uciderile din cele “100 de zile”. Africa de Sud a instituit o comisie care a facut practic acelasi lucru. Aducerea la lumina a faptelor si oamenilor a produs vindecare, a oferit sansa iertarii si impacarii. Maturitatea se demonstreaza prin echilibrul confruntarii cu realitatea, nu prin maturarea sub pres a faptelor si consecintelor. Mi-as dori ca pastorii tineri care alcatuiesc administratia bisericii Adventiste de astazi sa aibe curajul acestei initiative dupa modelul lui Daniel care si-a asumat pacatele inaintasilor sai. Rezultatul va fi fara indoiala redesteptare si reforma ca urmare a marturisirii pacatelor si a impacarii atat de necesare. Daca biserica este un spital, atunci sa ofere vindecarea divina. Nu putem sa iertam cu adevarat daca nu intelegem mai intai istoria in integralitatea ei. Iar increderea are cea mai mare valoare cand este acordata cunoscand magnitudinea realitatii.

Iosif ar fi putut sa se razbune pe fratii sai care l-au urat, tradat si vandut. In schimb, el le-a oferit posibilitatea marturisirii si i-a trecut chiar printr-un test. Insa lucrurile nu au fost trecute sub tacere. Ele au fost discutate, marturisite, iertate. Iar mai tarziu, dupa moartea patriarhului Iacov, cand fratii sai s-au temut ca s-ar putea sa mai existe resentimente in inima lui Iosif, acesta i-a asigurat ca iertarea este completa. Este nevoie de tact, de timp, si de rugaciune. Se va ridica biserica Adventista din Romania la nivelul maturitatii indicate de Scriptura?

De ce lupta Securitatea impotriva bisericii? Pentru ca se aduceau prejudicii statului: refuzul bauturilor alcoolice, tigarilor, televizoarelor. Imaginati-va  ce s-ar intampla daca s-ar pocai un oras, un municipiu, bancile ar da faliment.

In anumite locuri lucrarea Duhului Sfant a fost oprita, acolo unde oamenii lui Dumnezeu erau luati si inlocuiti cu oamenii nostri. Biserica aceea era o biserica moarta. Puteau sa vina acolo oricat de multi pocaiti, acea biserica nu mai era vie. Erau doar oameni care se adunau intr-o adunare, atat. Nu se putea intampla nimic acolo, si puteam sa-i conducem foarte usor pe acestia. Stiam exact tot ce se intampla si eram linistiti. Iar in bisericile de la tara sau mai mici, acolo unde erau oameni mai in varsta care incercau sa se opuna, atunci veneam cu batai, amenzi, ei stiu cat de mult au avut de suferit. In anumite judete unii si-au pierdut chiar viata.

Un frate a fost bagat pentru delapidare, trebuia sa-i gasim ceva. Ordonanta de retinere si incepere de dosar penal. Sa nu va ganditi ca omul a facut vreo fapta antisociala, nu. A primit niste banuti din Germania si a mai marit putin casa de rugaciune. Securitatea ura lucrurile acestea. . . . Bisericile trebuiau sa ramana cat mai mici. Atunci, pentru un metru in plus trebuiau sa plateasca cu viata, altii cu ani de inchisoare. Procurorul a decis ca omul trebuie sa marturiseasca. Il bateam la talpa, si in locurile sensibile.

In cadrul bisericilor am pus informatori, am pus oameni care sa verifice tot ce se intampla in adunare. Acestia erau Iuda Iscarioteanul, oameni platiti din cadrul Ministerului de Interne. Nu faceau altceva – erau botezati, bineinteles, asa stiati dumneavoastra ca sunt fratii dumneavoastra, dar departe de a se numi frati. Cand veneau frati din strainatate ei erau primii care bagau casetofoanele in prize. Caseta ajungea la noi pentru ca vroiam sa stim tot ceea ce se intampla acolo. Iar strainul care aducea doar doua-trei cuvinte, elogii la adresa de unde vine, i se punea interdictie pe viza si pe pasaport, nu mai putea sa vina in tara niciodata.

Activam in cadrul bisericilor, acolo unde erau batrani care nu vroiau sa asculte de ceea ce spuneam noi. Le dadeam amenzi sau daca era cazul ii terminam de acolo. Nu v-ati intrebat cum de stiau si politistii si Securistii locul unde va adunati, casa unde va intalneati? Era Iuda in adunare, si omul acesta era platit bine ca sa faca lucrarea aceasta. Iar daca mai sunt, Domnul Dumnezeu sa-i binecuvanteze.

Trebuie sa stiti ca in fruntea cultului era un om de-al nostru care intotdeauna supraveghea activitatea cultului si se supara foarte mult cand cei care erau pusi sa faca conform planurilor noastre nu ascultau. Multi erau botezati cu Duhul Sfant si noua nu ne placea lucrul acesta. Multi dintre batranii adunarii plecau pe sate, vesteau evanghelia si staruiau dupa Duhul Sfant. Si noi nu vroiam sa se intample asa. Si atunci a trebuit sa lucram cu mare grija ca acesti oameni sa fie suprimati, sa fie ucisi. Si dumneavoastra ati vazut niste afise pe pereti: disparut,disparut, disparut. Oamenii acestia dispareau la Jilava. Acolo intrau in Fortul 13 si iesirea lor era pe cosuri, cu fumul.

Am avut doi crestini, o batranica si un batranel, au cantat pana in ultima clipa. S-au tinut de mana si au cantat. Au spus ca ei merg acasa. Noi radeam si am spus: cum sa mearga acasa? Care-i casa lor? De fapt ce casa au ei acuma, doar crematoriul? Ea a dat sa planga putin si sotul a imbarbatat-o: acum ne intalnim cu Isus, nu plange, fii bucuroasa. Au fost pocaiti cu adevarat. Si-au dat viata, martiri ai secolului 20.

Fratele Mardare, vestea evanghelia prin piete, nu-i pasa de nimeni. Era lovit la Securitate, batut, adus inapoi iarasi, dar n-a cedat nici un milimetru. Martirajul nu s-a terminat, va incepe in curand, iarasi.

(http://www.youtube.com/watch?v=YGNsIRbAkjA)

Nota ofiterului: “Matei m-a intrebat ceva ‘confidential’. Daca note date de el pot ajunge la Departament. I-am raspuns raspicat ca asa ceva nu s-a intamplat si nu se va intampla. ‘Matei” a avut in vedere probabil cand a pus intrebarea pe Artinian. Cred ca acum s-a convins ca Artinian este omul Departamentului. ‘Davidescu’ n-a spus nimic despre aceasta problema.”

O alta discutie telefonica interceptata relateaza despre noii conducatori, huiduiti dupa moartea lui Tachici. Cei doi interlocutori isi impart responsabilitati cu cine sa vorbeasca fiecare si sa ii atraga pentru alegeri. Ceea ce este dureros este ca un simplu dosar, ca cel al agentului “Dunarea(nu Ion)” contine nenumarate referiri la persoane din administratia Uniunii si Conferintelor in dreptul carora se spune: “X este agentul nostru.” Uneori se specifica data recrutarii, sau actiuni deosebite in care au fost implicati, eventual legatura cu dosarul de fata. Verificand lista administratorilor din perioada acoperita de dosar, ma vad obligat sa cresc procentajul dela 80%, cat am estimat initial, la 90% cat mi s-a sugerat de cei care au fost la curent cu reteaua informativa a vremurilor respective. Putini au ramas neimplicati in jocul perfid al Securitatii. Un singur exemplu de mentiune a biroului operativ, din multele existente, pe o nota informativa:

“Crisan, Popa, Gherase, Artenian, Baciu, Florescu sunt agentii nostri. Baciu, Gherase si Florescu fac pronosticuri cu privire la schimbarea conducerii. Popa a tradat legatura si Crisan e necinstit ca nu ne spune acest lucru.”

Epilog? In 1977 fostul agent “Dunarea(nu Ion)” a fost scos la pensie din cadrul pastoratiei. Din cate imi amintesc a murit intr-un accident ciudat in 1998 (ma puteti corecta daca este cazul) cand, dupa o vizita la doctorul Moldovan Ioan, unul din putinii sai prieteni pe termen lung, asteptand in statia de troleibuz, a fost lovit in plin de un autoturism care a urcat pe trotuar in viteza.

Sursa “Venus” informeaza la data de 5.04.1973 despre o convorbire intre Pavel Crisan si pastorul Penca Ilie. “Crisan i-a relatat lui Penca Ilie din Tr. Severin, jud Mehedinti ca ’Prin Bucuresti sunt mereu seisme dar fara rezultate. Florescu este in fine pensionar (Vasile Florescu, fratele fostului presedinte de Uniune, Dumitru Florea, a murit in Octombrie 1974, fiind inmormantat pe 30.10.1974). Aici au fost cercetari cu problema pastorilor unguri care s-au adunat prin munti si si-au facut unul altora. Apoi cu problema tipariturilor (Curiere, imnuri). Acuma s-au facut niste sesizari contra lui Ioan Danetiu.’”