Un interesant articol publicat de AP. Romania este descrisa ca una din tarile in care accesul la dosare este inca strict controlat, si unde dosarele principalilor pioni implicati sunt ascunse. CNSAS declara ca 70000 de dosare inca nu le-au fost predate de catre SRI. Iar estimarile indica 700000 de informatori la o populatie de 22 de milioane (inclusiv copiii?). Lectura precauta

Communist-era files still haunt the old East Bloc
By WILLIAM J. KOLE (AP) BUCHAREST, Romania —
Even his best friend betrayed him.

Stelian Tanase found out when he asked to see the thick file that Romania’s communist-era secret police had kept on him. The revelation nearly knocked the wind out of him: His closest pal was an informer who regularly told agents what Tanase was up to.

“In a way, I haven’t even recovered today,” said Tanase, a novelist who was placed under surveillance and had his home bugged during the late dictator Nicolae Ceausescu’s regime.

“He was the one person on Earth I had the most faith in,” he said. “And I never, ever suspected him.”

Twenty years ago this autumn, communism collapsed across Eastern Europe. But its dark legacy endures in the unanswered question of the files — whether letting the victims read them cleanses old wounds or rips open new ones.

Most former East Bloc countries have enacted legislation that opens up at least some of their millions of pages of secret police archives to the public, revealing how armies of informers were bribed or coerced into snooping on friends, colleagues and neighbors.

While Germany has launched an ambitious effort to piece together millions of documents shredded as the Berlin Wall came down in November 1989, the Czech Republic and Poland are bitterly divided over how much access to grant. And at least two others — Hungary and Romania — are holding back hundreds of thousands of files implicating key figures, including some still powerful in business, media and politics.

In Hungary, which still has no legislation that would fully open the files, the intelligence services have kept 27 percent of the dossiers closed because they are still considered top-secret, said Janos Kenedi, an investigator who recently oversaw an official evaluation.

“There is no other former Soviet satellite where there is such a lack of regulation about the files as in Hungary,” he said.

That hasn’t stopped the names of alleged former snoops from trickling out every few weeks or months, implicating personalities ranging from actors and athletes to priests and intellectuals.

In Romania, where 700,000 informants kept tabs for the “Securitate” on a population of 22 million, the more than 2 million files remain tightly controlled, yet dirty secrets keep slipping out to damage careers, friendships and family ties.

This summer, a newspaper outed soccer star Gheorghe “Gica” Popescu, the former captain of Romania’s national football team. At first he angrily denied it, then acknowledged he wrote notes informing on teammates and others in the 1980s.

Yet a cloak of secrecy still shields Securitate generals who ran the surveillance and now hold key posts in politics and business.

Some are said to have destroyed their files, and the National Council for the Study of Securitate Archives acknowledges it has not been given 70,000 dossiers that remain off-limits on grounds of national security.

“You don’t see the files of the generals because they don’t have any. They’re the ones who made files,” said Virgiliu-Leon Tarau, the council’s vice president.

Romanian-born writer Herta Mueller, who fled the regime for Germany and won this year’s Nobel literature prize, has accused the government of making a show of opening the files while keeping the most important papers under wraps.

That, say other critics, makes a mockery of efforts to achieve national reconciliation.

“They’ll never open the files of the big players,” said Cornel Nistorescu, a prominent Romanian political analyst.

“It can’t be done because the state is still run by these people. They’re in political parties, in NGOs, in media, in business — everywhere,” he said. “Romanian society is contaminated. In the last 10 governments, I couldn’t find three people who weren’t dirty.”

It wasn’t difficult to turn people into informers.

Some were blackmailed. Others sought career advancement or permission to travel abroad. Better food or free cartons of cigarettes were popular inducements.

Poland has been especially obsessed with how to handle its legacy of duplicity.

Four years ago, the Law and Justice Party swept to power on a pledge to purge anyone with proven ties to the former secret police. It pushed through a law that would have subjected up to 700,000 public officials to screening.

The legislation was struck down as unconstitutional. Since then, the state-run Institute of National Remembrance, whose files would stretch 86 kilometers (53 miles) if laid end to end — has begun publishing a list of public figures who either collaborated or were spied on.

But it can all get out of hand.

In 2005, a Polish journalist touched off a frenzy when a list he had secretly copied of some 240,000 names wound up online. The list jumbled together the spies and the spied upon, with no way of telling them apart.

In the Czech Republic, things got so bad that Vaclav Havel, a former dissident who became president, had to intervene with this plea: “Young historians, please be careful when you judge history. Otherwise you could do more harm than good.”

Havel was stung to protest after his friend, novelist Milan Kundera, came under a cloud. A newspaper published a police document alleging Kundera informed on a man accused of spying for the West. Kundera insists it’s a fabrication.

The Kundera case underscores a common complaint about secret police files: All too often, they’re packed with gossip, conjecture and outright lies.

That, in part, is why Eugen Georgescu says he hasn’t asked to see his file. “Why should I? I already lived it,” said Georgescu, a spry 75-year-old who endured Securitate threats and round-the-clock surveillance after he challenged Ceausescu’s regime.

The retired architect isn’t alone in his lack of interest in his file. Authorities say they have received only about 10,000 dossier requests since 2005.

Novelist Tanase, who read his file in 2001, eventually sat down with the friend who betrayed him. But Tanase said the man never apologized, and they’re no longer friends.

“He said he offered his services to the Securitate to protect me, but I don’t believe that explanation,” he said. So traumatized is Tanase that even today, he says, “I meet friends in the streets and in parks” where there are no eavesdroppers.

Tanase, who was under 24-hour watch by a regime that considered his works subversive, has another gripe about the old files: They’re banal.

His 2007 book, “At Home We Whisper,” juxtaposes his diary entries with cryptic Securitate reports from the same days — exposing the sometimes laughable gap between what the agents presumed Tanase was up to and what he was actually doing.

“It’s all very Kafkaesque,” he said. “Can you imagine the Securitate interested in something as banal as the color of your shirt? They were so stupid.”

Tarau, the deputy chief of Romania’s vast archive, insists the files have immense value — not only in this 20th anniversary year but for generations to come.

“There are recipes for dishes, but also transcripts of buggings and philosophical discussions,” he said. “It’s details of the lives of ordinary citizens … It’s the history of the Romanian people.”

And even though the process is painful, Tanase wants all the files thrown open.

“We can’t build a normal and healthy society if we keep this dirt under the rug,” he said.

AP correspondents Ryan Lucas in Poland, Pablo Gorondi in Hungary, Alison Mutler in Romania and Karel Janicek in the Czech Republic contributed to this report.

Copyright © 2009 The Associated Press. All rights reserved.

Revin cu alte documente din aceeasi sursa.

Pornind de la sugestia domnului Buciuman, ca Herta Muller a calatorit in Germania si inainte de plecarea definitiva din Romania, am descoperit cateva documente din arhiva CNSAS publicate de Adevarul.ro si preluate de pe blogul lui Cristian Mioc. Le puteti citi mai jos.

Evz.ro relateaza ca istoricul Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române, a primit recent o adeverinţă din partea CNSAS care arată că a fost recrutat de Securitate sub numele conspirativ „Băleanu” si a semnat un angajament sub constrângere in 1962. Rolul sau era nu doar de cercetător ci si de a asigura “supravegherea informativă a Institutului de Istorie” al Academiei Române. Ca rezultat, timp de 11 ani da câteva zeci de note informative despre colegii săi.

Partea interesanta insa urmeaza de aici inainte. După ce fiul său, Mihnea Berindei, a fugit în Franţa în 1970, Dan Berindei a avut sarcina sa-si spioneze fiul, care era una dintre cele mai sonore voci ale exilului românesc si care trebuia adusa la tacere. I se da voie sa calatoreasca in Occident. Din fericire, după câteva întâlniri fiul a realizat care e misiunea tatălui, dar din pacate a intrerupt orice relaţie cu el. La Paris, Mihnea devine vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Dan Berindei işi justifică misiunile uluitor: „A fost o disensiune pe care am dorit-o, în sensul că am preferat să nu am cu el nicio relaţie. Informaţiile date despre el erau fără sare şi piper, iar Mihnea era o problemă arzătoare pentru Securitate. Ei voiau mai mult. Din pricina asta nu am vrut să fiu băgat în această poveste.”

S-au reintalnit in Septembrie 2009 la inmormantarea Ioanei Berindei, soţia academicianului informator şi mama „obiectivului” Mihnea. Nu si-au vorbit, desi este singura oară când tatăl şi fiul se intalnesc după 1990. Dan Berindei considera insa ca are o relaţie normală cu fiul său.

Din documentele de la CNSAS reiese ca Dan Berindei a reluat activitatea cu Securitatea în 1985, unde apar documente intr-un dosar pe numele sau la SIE. Cele 47 de note informative ii vizeaza pe unii din colegii săi de la Institutul de Istorie, cât şi pe alti români din exil sau din personalul diplomatic.

In dosar apar note despre istoricul şi filologul Petre Panaitescu, despre Vasile Liveanu, coleg de institut si cercetător la Institutul de Istorie a Partidului, dar si despre Mihai Sturdza, strănepot al domnitorului Moldovei cu acelaşi nume, istoric plecat din ţară în 1963, care a fost interpretul oficial de limbă română al preşedintilor francezi Charles de Gaulle şi Valery Giscard d’Estaing.

Dan Berindei spune ca notele informative „erau scrise de mine şi semnate cu pseudonimul ales de ei”, dar le consideră benigne şi necesare. „Nu eram colaborator, eram un pion nenorocit. Am fost pur şi simplu răpit. Sub un pretext oarecare, am fost chemat la Ministerul Instrucţiunii Publice. Acolo mi s-a deschis o uşă, apoi am fost băgat într-o maşină şi dus la Prefectură de Poliţie şi ţinut în anchetă 7-8 ore. Nu am fost însă bătut.”

Ceea ce l-a făcut pe Dan Berindei să semneze angajamentul a fost teama de a fi exclus din Institut pentru ca socrul sau, Ioan Hudiţă, fost ministru ţărănist al agriculturii, fusese rearestat în toamna lui 1961, pentru a doua oară pe motive politice, si teama de a rămâne la munca de jos. „Argumentul prim a fost acela că nu voiam s-o iau de la capăt. În cei trei ani în care am fost dat afară din institut lucrasem în producţie, la Mecanică Nouă.”

Am primit un comentariu din partea domnului Ion Buciuman invitand la un anumit gen de dialog pe blogul dumnealui. Intrucat asa-zisul dialog este re-vendicativ, insotit de atac la persoana, regret ca nu ii pot da curs. Scopurile celor doua bloguri sunt diferite: re-membering incearca sa descopere modalitatile prin care Securitatea a incercat sa influenteze viata si misiunea bisericii, evitand pe cat posibil referirea directa la persoane, in timp ce ionbuciuman declara ca doreste deconspirarea. Daca deconspirarea il vizeaza, este indreptatit si probabil ca a reusit. Re-membering nu considera util sa se antreneze in acest joc. Filosofia adoptata este expusa clar in preambul si va invit sa o cititi cu atentie.

P.S. Observ ca intentia nu este re-zet-area ci mai degraba retezarea. Doar un joc de cuvinte . . .

La ceremonia de inmanare a premiului pentru drepturile omului, „Franz-Werfel”, Herta Müller a reamintit un episod controversat in care a fost implicata in anul 1989, si care a framantat-o timp de 20 de ani. Fusese invitata sa participe impreuna cu sotul ei la un forum in cadrul bisericii Evanghelice din Germania. Invitatia fost insa retrasa pe motivul ca cei doi ar fi catolici. Herta Müller detine o transcriere a unei inregistrari telefonice care demonstreaza ca retragerea invitatiei s-a facut sub presiunea regimului comunist de la Bucuresti, prin intermediul bisericii Evanghelice din Sibiu. In plus, Herta Müller ridica problema colaborarii bisericii Evanghelice din Romania, in ansamblu, cu Securitatea. I se pare ciudat ca pana la aceasta ora doar prelati din biserica ortodoxa au fost deconspirati. Problema ridicata de presa germana si de biserica Evanghelica este sursa inregistrarii telefonice: Securitatea. Evangelisch.de comenteaza: „Picant este faptul că Müller a primit copia convorbirii telefonice de atunci de la cineva din rândurile Securităţii. Aşadar, ea îşi susţine acuzaţia folosindu-se de aceleaşi surse a căror victimă a fost ea însăşi cândva”.

Herta Müller descrie intr-un episod din romanul “The Passport” (titlul in limba engleza) cum etnicii svabi trebuiau sa plateasca “tribut” pentru obtinerea pasaportului de plecare definitiva din Romania. Ea aminteste ca preotul evanghelic cerea tinerelor sa treaca pe la el pentru a obtine “certificatul” de membru cu care sa faca dovada apartenentei lor religioase la sosirea in Germania. Iar acest certificat se obtinea doar in urma unor favoruri sexuale, aidoma celor de la Militie si Securitate. Fictiune sau realitate?

Daca la noi CNSAS-ul ridica acreditarea celor ce ar avea curajul sa publice informatii sau documente din dosarele oamenilor cu renume, cercetătorii cehi au descoperit si publicat noi documente despre scriitorul Milan Kundera si activitatile lui de informator.

Din probele initiale reiesea ca in 1950, Kundera l-a turnat autorităţilor pe Miroslav Dvoracek, fost disident fugit din fosta Cehoslovacie în Statele Unite şi reîntors ilegal.

Pedeapsa cu moartea pentru Dvoracek a fost comutata in sentinţa de 14 ani de închisoare. Noile documente dovedesc faptul ca activitatea de poliţie politică a scriitorului a fost mai extinsa.

În 1952, Jaroslav Jerman, adjunctul ministrului de interne la acea vreme, a lecturat despre cazuri “speciale” printre care si cel al lui Milan Kundera. Un document descoperit recent contine textul respectiv, în care era menţionat numele lui Kundera în legătură cu un denunţ al unui „agent duşman”, cu doi ani înainte. Incidentul a fost uitat atunci, fiind considerat o încercare de discreditare a scriitorului.

Istoricul Petr Koura precizeaza ca transcrierea acelei prezentari elimina suspiciunea ca documentele ar fi fost fabricate pentru discreditarea lui Kundera. Din nou interesant este faptul ca Milan Kundera nu doreste sa comenteze.

Comentand pe marginea cazului Poplacean, Daniel scrie cateva concluzii de bun simt:

Ce sa spunem lumii? Ca ne-am pierdut si ne pierdem marturia si credibilitatea? Daca ar fi vrut pastorii si credinciosii sa aiba un moment de marturisire, atunci am fi putut spune presei si lumii intregi: “Stiam, acestia au marturisit singuri, public, noi i-am iertat si credem ca si Dumnezeu i-a iertat precum pe Petru.” S-a dorit trecerea sub tacere si astfel acoperirea unui trecut care va iesi la lumina. Dar acum, cu rusine trebuie sa ne purtam rusinea. Dumnezeu scoate toate lucrurile ascunse la lumina. Daca acum, pe partea cea mai neimportanta, “de sub soare”, ne este rusine, de partea cealalta cum ne va fi, cand toti iubitii si personajele real importante ale vesniciei vor fi de fata? Daca Biserica Baptista nu ar fi renuntat la disciplina crestineasca, poate ca acum fratii nostri ar fi fost deja reabilitati.

Valabil si pentru Biserica Adventista, ca si pentru orice alta biserica.

Daniel Mitrofan face inca un pas in creionarea relatiei dintre crestinii baptisti si autoritatile comuniste prin publicarea volumului Pasi. Intrucat cartea nu exista in format tiparit, ne invita sa o citim in format digital, potrivit cu era informatizata in care traim. Se pare ca nu a gasit fondurile necesare pentru tiparire, ceea ce naste intrebari legitime. Cui nu convine aceasta istorie si de ce? Care ar fi aspectele care nu corespund realitatii, sau ce deranjeaza? Nu este Uniunea Baptista interesata de redescoperirea unei istorii trecute sub tacere impusa? Si, oare, nu se gaseste nici un sponsor care sa sustina o initiativa valoroasa? Cartea poate fi descarcata si de aici.

Într-o ţară care timp de aproape jumătate de veac a avut un regim comunist şi care de două decenii se chinuieşte să scape de urmările comunismului, studierea acestuia este nu doar necesară, ci şi obligatorie.

Chiar dacă mai avem nostalgici între cercetători, chiar dacă sunt încercări ceva mai subtile de a pune piedici în calea accesului la documente, toate acestea nu mai pot anula o realitate, aceea că există interes pentru istoria comunismului, acest domeniu câştigându-şi un loc legitim în câmpul cercetării istorice.

Cea mai mare parte a populaţiei actuale a României a trăit o perioadă mai lungă sau mai scurtă în comunism şi desigur că are amintiri de atunci. Însă este important de reţinut că acestea nu ţin de istorie ca domeniu de cunoaştere savantă, ci ţin de domeniul memoriei.

Aş folosi pluralul aici, pentru că avem de-a face cu memorii diverse, nu de puţine ori conflictuale. Una este memoria fostelor victime ale comunismului, a celor puţini care s-au opus regimului comunist, şi cu totul alta este memoria foştilor activişti comunişti, a securiştilor, în general a oamenilor regimului, care nu au fost puţini.

Iar între aceste extreme ale experienţei directe din comunism se află experienţa majorităţii populaţiei, care nu a fost nici victimă, nici călău, ci s-a situat în zona gri, a celor care nu şi-au pus prea multe întrebări, care nu au contestat sistemul, care au încercat să se adapteze, să supravieţuiască, eventual să avanseze social.

Istoria comunismului presupune luarea în considerare a memoriei comunismului, înţelegerea şi explicarea acesteia, dar presupune mai ales cercetarea şi oferirea de explicaţii probate documentar asupra unei perioade lungi şi complexe din istoria noastră recentă.

Dorin Dobrincu este directorul Centrului de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului şi fondator al masteratului in istoria comunismului, precum si Directorul Arhivelor Nationale. (preluat de pe adevarul.ro)