Posted by: remembering7 | July 3, 2009

Adam Michnik – un punct de vedere


Horia-Roman Patapievici vorbeste despre Adam Michnik si despre cartea sa Marturiile unui disident convertit.

Prezenturile atâtor forme conflictuale de trecut se pot oare îmbrăţişa între ele? Şi dacă da, cum putem evalua această îmbrăţişare: drept morală; drept pragmatică; drept politică; drept cinică; cum?

Aceasta este întrebarea la care se străduieşte să găsească un răspuns Adam Michnik, în cartea sa Mărturisirile unui disident convertit (Polirom, 2009). Răspunsul său este şi impopular, şi plin de suferinţă – iar pentru oricare dintre taberele aflate în conflict, inconcludent. Răspunsul lui Michnik la problema ridicată de încheierea „războiului polono-polonez” (aşa numeşte Michnik perioada comunismului în Polonia) prin prăbuşirea paşnică a comunismului este: semnul distinctiv al democraţiei poloneze trebuie să fie nu spiritul revanşei, ci simţul milei; pentru a obţine dreptatea, trebuie să ucidem în noi „logica ucigătoare a revanşei” (Ioan Paul II), oricât de îndreptăţită ne-ar apărea ea; căci, se întreabă Michnik, ce înseamnă a ierta?

A ierta „înseamnă să renunţăm conştient la dreptatea care ni se cuvine, în numele milosteniei”. Acesta este răspunsul lui Michnik. Teribil răspuns, pentru că el implică renunţarea la dreptatea care ni se cuvine. Cum se vede, nu este un răspuns-soluţie, ci un răspuns-responsabilitate. Unul care pune povara responsabilităţii pe umerii celui care încearcă să facă dreptate prin soluţii de-a gata (cum face, de altfel, şi justiţia).

Prin acest tip de răspuns, Michnik a devenit suspect tuturor taberelor: celei din care provine (grupul Solidarităţii), celei de care se simte politic afin (stânga laică), cât şi celei pe care o respectă şi admiră din patriotism şi prin filosofie (Biserica Romano-Catolică – pentru Michnik aceasta este, tout court, Biserica poloneză). În plus, simte că a devenit suspect şi în ochii fiului său. Unul dintre cele mai frumoase texte din această carte, eseul „Furie şi ruşine” (1994), se încheie cu această mărturie înfrântă: „Am sentimentul lipsei de sens a lucrurilor pe care le scriu. Câteodată mă gândesc cu disperare că nici Polonia nu ne este comună. Că nu ştim să discutăm omeneşte despre trecutul nostru. Că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti după 1989. Şi nu ştiu dacă voi fi capabil să-i explic”. Michnik, însă, nu îi apără pe comunişti.

Michnik apără un concept general şi dificil de filosofie politică. „Cheia (poziţiei mele), spune Michnik, este respingerea radicală a utopiei societăţii perfecte, autonome, fără proprietate privată şi fără inegalităţi”. Societatea trebuie concepută în mod realist. Atât cei care în democraţie cer imediat dreptatea-revanşă (anticomuniştii absolutişti, cum îi numeşte Michnik), cât şi cei care caută să scape responsabilităţii pentru faptele comise în trecut ori prelungite în prezent (comuniştii nepocăiţi) sunt adepţii ideii că există un model de societate perfectă, care poate fi impusă societăţii în mod legitim, chiar şi cu forţa.

Michnik a învăţat însă de la Leszek Kołakowski (unul dintre maeştrii săi) că orice societate este caracterizată printr-o tensiune pe care stânga laică o ignoră, dreapta religioasă o neagă, iar populismul o instrumentalizează – tensiunea între sacrum şi profanum: „Progresismul şi integrismul reprezintă două modalităţi periculoase de a înlătura tensiunea”, spune Michnik, deoarece tensiunea este un element inamovibil al prezenţei noastre în lume.

Când citim astfel de afirmaţii în cărţile lui Leo Strauss (de pildă), nu ne mirăm. Dar când le găsim enunţate ca principii ale acţiunii publice sub pana unui om atât de activ politic cum este Adam Michnik, rămânem surprinşi. Ceea ce este extraordinar la Michnik e efortul supraomenesc de a rămâne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.

În impopularele opţiuni etice asumate de Adam Michnik simţi camaradul încarcerat care nu a trădat niciodată. Or, cine a trecut pe acolo ştie că un singur lucru te poate salva de la trădare, în ceasul cel greu: iubirea. O iubire mai mare decât orice idee. Ei bine, în numele acestei iubiri şi-a luat Adam Michnik libertatea de a-i provoca pe toţi cei care şi-au făcut o profesie din confuzia între revanşă (poate dreaptă) şi justiţie (poate justificată). A ales calea cea mai grea, pentru că, simţim asta la el, a iubit cel mai mult.

Preluat de pe evz.ro

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: