Posted by: remembering7 | July 13, 2009

Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu: „Primul pas pe drumul procesului de reconstruire a societăţii în perioada post-totalitară este mărturisirea şi investigarea trecutului.”

Joachim Gauck, fostul comisar federal special pentru analiza dosarelor Stasi, a descris superb procesul: „răscolirea cenuşei trecutului”. El a continuat afirmând că „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizată nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului şi al discuţiei”. Profesoara de ştiinţe politice Gesinne Schwann a vorbit despre forţa distructivă a tăcerii. În acest sens, Charles Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operaţiunea prin care indivizii şi comunitatea îşi creează un spaţiu în care pot comunica unii cu ceilalţi, în care pot începe anevoiosa muncă de a înţelege” istoria dureroasă.

În concepţia sa, „justiţia este activitatea de emancipare a naţiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilităţii. Charles Villa-Vicencio consideră că justiţia reparatorie îşi concentrează atenţia în primul rând asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-şi spune povestea, de a da voce propriilor suferinţe. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializată, devine parte integrantă a memoriei colective a comunităţii. Ceea ce era poate doar un fapt ştiut se transformă într-o istorie recunoscută şi exemplară.

Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei făptaşilor de a mărturisi şi de a-şi prezenta scuze legitime victimelor reprezintă o modalitate de reaminti acestora din urmă responsabilitatea lor morală. Asemenea acte de expiere îl repun pe făptaş în rolul de agent moral al societăţii. Intenţionalitatea, motivele contingente îşi pierd relevanţa atunci când sunt confruntate cu obligaţia de a justifica raţional propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvânt şi demnitate, atunci când este posibilă, devine un panaceu pentru durere şi dorinţa de răzbunare şi, totodată, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitării”.

Villa-Vicencio apreciază că acest model de dreptate informal-narativ este o metodă de „a pătrunde în minţile făptaşilor, fără ca aceia care au încălcat normele coexistenţei sociale să scape de condamnarea publică a societăţii”. Memoria şi actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compensează circumstanţele politice specifice momentului tranziţional. Reconcilierea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale („moral absolution”). Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: