Posted by: remembering7 | February 24, 2011

Cu propria “mana” . . .


Intrucat Francisc intreba care erau riscurile necolaborarii, am ales un alt pasaj din articolul lui Gheorghe Modoran care ilustreaza raspunsul la intrebare. Problema impunerii trimiterii copiilor la scoala sambata a contribuit la sentimentul de tradare pe care l-au simtit adventistii fata de presedintele Pavel Crisan.

“Pe linia catehizării copiilor, o problemă specială care a stat în permanenţă în atenţia organelor Securităţii statului şi a Departamentului Cultelor a fost problema absenţei de la cursurile şcolare în zilele de sâmbătă a elevilor din familii adventiste. Această situaţie era explicată de organele de Securitate prin fanatismul exagerat al pastorilor adventişti şi al unor credincioşi mistici. Era incriminată deasemenea conducerea cultului adventist, pentru că nu exercita o permanentă influenţă asupra părinţilor, spre a-i determina să-şi trimită copii sâmbăta la şcoală şi nu lua măsuri disciplinare împotriva pastorilor care influenţau pe credincioşi în această direcţie. Erau vizate, de asemenea, cadrele didactice şi directorii de şcoli care nu aveau o preocupare susţinută pentru rezolvarea acestei situaţii. Din nenumărate locuri, împuterniciţii raportau cazurile unor copii, grupuri mai mici sau mai mari, care lipseau sâmbăta de la şcoală. Printre măsurile coercitive luate în acest sens pot fi enumerate: amenzi repetate pentru părinţi, exmatricularea copiilor din şcoli, repetenţie, retragerea autorizaţiei unor pastori, ameninţarea cu retragerea autorizaţiilor de funcţionare a comunităţilor în cauză. Situaţia existentă la nivel de ţară în această problemă a determinat intervenţia hotărâtă a organelor Securităţii şi a Departamentului Cultelor pe lângă conducerea Cultului Adventist. Astfel, preşedintele cultului a primit, în 1963, sarcina de a forma una sau două delegaţii din conducătorii Uniunii care să se deplaseze pe teren, în comunităţi, sub controlul său, împreună cu reprezentanţii Conferinţelor respective. Aceste delegaţii trebuiau să ducă o muncă susţinută de lămurire a credincioşilor, pentru a-i determina să renunţe la ideea că este păcat dacă trimit copiii sâmbăta la şcoală. Delegaţiile trebuiau să fie înzestrate cu argumente doctrinare suficiente pentru a putea face faţă unei astfel de sarcini. Acolo unde urmau să se constate împotriviri făţişe, delegaţiile trebuiau să ia măsuri de excludere a membrilor. Aceste măsuri erau motivate de faptul că adventiştii recunoscuseră în statut că se vor supune legilor statului or, cei ce nu supuneau, nu vor mai fi consideraţi adventişti, fiind trataţi ca atare. Dacă urmau să existe pastori sau alţi angajaţi ai cultului care nu se supuneau unei astfel de măsuri, urmau să fie demişi din funcţiile clericale sau administrative pe care le deţineau şi „demascaţi“ în faţa credincioşilor.În urma sarcinilor trasate, preşedintele cultului adventist a întocmit şi a înaintator organelor de Securitate un plan de lucru cu propuneri şi măsuri concrete. În acest plan, se menţiona bibliografia cultică necesară pentru combaterea ideii considerată extremistă a unor adventişti, potrivit căreia trimiterea copiilor la şcoală sâmbăta ar fi păcat. Se menţionau lucra rea Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi de P. P. Paulini, Mărturii, volumul IV de Ellen White, o serie de articole din Curierul Misionar şi în special interpretarea poruncii a patra din Decalog, scoţând în evidenţă excepţiile admise, cu argumente din Noul Testament. În mod treptat, în urma acţiunilor de lămurire a credincioşilor prin intermediul consilierilor din conducerea Uniunii şi a Conferinţelor, a presiunii organelor puterii locale asupra părinţilor, prin amenzi repetate şi prin măsuri care au fost luate în şcoli împotriva elevilor, fenomenul s-a redus simţitor. Cei mai mulţi dintre părinţi, lipsiţi de motivaţia biblică atacată de către cei care trebuiau să fie îndrumătorii şi susţinătorii lor spirituali, au sfârşit prin a-şi trimite copiii la şcoală sâmbăta. O serie de părinţi şi copii au ales însă calea rezistenţei, în ciuda eforturilor conducerii cultului şi a presiunilor autorităţilor. Au existat în continuare – e drept, mai puţini – părinţi care au suportat amenzi repetate, elevi şi studenţi persecutaţi, pastori mutaţi în alte comunităţi pentru că nu reuşeau să lă murească pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală sau care şi-au pierdut legitimaţiile pentru că propriii copii nu frecventau şcoala sâmbăta.” 

(Gheorghe Modoran, fragment din “Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului comunist: 1945-1965”, Romanian Political Science Review, vol. VII,  no. 3 [2007], pp.663-664)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: