Re-membering

Se spune adesea ca invingatorii nu fac doar istorie ci decid si ce trebuie pastrat in memorie sau uitat. Insa memoria colectiva nu poate fi controlata in felul acesta. Orice act de nedreptate, orice crima, masacru, razboi, creaza o memorie dualista. Pentru criminali este o amintire a vinovatiei si rusinii; pentru victime este o istorie a umilirii si durerii. Este mai greu sa traiesti cu o memorie a umilirii decat cu una a vinovatiei pentru ca, in timp ce abuzul puterii nu diminueaza capacitatea de a (re)actiona, amintirea umilirii la care ai fost supus este o experienta a suferintei care handicapeaza persoana in cauza. Aceste memorii dualiste formeaza un lant care leaga ambele categorii de trecut si una de cealalta, de cele mai multe ori in mod inconstient si adesea iritant. Razbunarea sau retalierea nu rezolva situatia, pentru ca nu constituie decat o repetare reactiva a raului pe care pretinde ca vrea sa il anihileze. Retalierea nu face decat sa prelungeasca o polarizare ostila. Reconcilierea, in schimb, desi ridiculizata de cei vinovati dar inca puternici, este o modalitate creativa de a elibera ambele tabere de sub impactul dureros al nedreptatilor trecutului. Ura, resentimentul si suspiciunea reprezinta produsul variatelor moduri in care experientele traumatizante si umilitoare sunt pastrate vii, sau mai degraba li se permite sa supravietuiasca. Motivatiile subconstiente joaca un rol preponderent in crearea unei istorii care pastreaza vii experientele dureroase. Iar fenomenul acesta este numit Hermeneutica umilirii. Aceasta presupune trei elemente:

1. Sentimentul ca suferinta nu este suficient recunoscuta. Recipientii traiesc cu impresia teribila ca demnitatea le-a fost zdrobita iar suveranitatea ca fiinte umane calcata in picioare. Ei urasc aroganta puterii, acea superioritate care ii reduce la un nivel subuman de impotenta. Este un handicap al personalitatii. Nedreptatile savarsite de-a lungul timpului cer razbunare, dreptate, dar nu exista dreptate suficient de mare pentru a restaura o personalitate zdrobita. Din realizarea acestei impotente se naste o ura puternica care nu isi gaseste manifestarea adecvata pentru ca dusmanul este mult prea mare ca sa i se poate face vreun rau. Frustrarea si furia se amesteca. Viata pare sa nu mai aiba sens pentru ca esecul este tot ceea ce se vede la orizont. Rezultatul este fie o viata impasibila la ceea ce se petrece in jur, o lipsa de opinie si initiativa, fie o revolta (auto-)distructiva.

2. O incercare de a iesi din acest conundrum launtric este acuzarea celui puternic si aruncarea completa a vinovatiei asupra lui. El este responsabil de toate lucrurile, chiar si de cele care ar fi putut fi evitate sau rezolvate de victima. Cel puternic este vazut in spatele tuturor entitatilor, manipuland, manevrand si dominand victimele dupa bunul plac. Teoriile conspirationiste rareori pot fi dovedite prin fapte, dar umplu vidul acesta al neputintei. Cautarea tapilor ispasitori sau vantoarea de vrajitoare devin parte din scenariul recapatarii personalitatii. Si, pentru ca nu exista posibilitatea confruntarii directe si personale a raului, furia si acuzatiile sunt indreptate asupra “colaboratorilor”. Colaboratori care fac parte tot dintre victime.

3. Hermeneutica umilirii implica si distorsionarea imaginii adversarului. O imagine care va lasa foarte putin loc nuantelor sau diferentelor. E ca si cum cineva traieste intr-o istorie incremenita. Se manifesta un soi de demonizare care impiedica o analiza corecta. Se da impresia ca, daca se lasa loc nuantelor sau interpretarilor, se strica imaginea de “rau” a dusmanului.

Pe de alta parte ne confruntam cu Hermenutica negarii. Aceasta declara mai intai ca istoria nu este semnificativa pentru intelegerea prezentului sau a viitorului. In consecinta, studiul ei este irelevant. Ignorarea istoriei este insa doar o modalitate de a evita mesajele care ne-ar putea tulbura confortul. Durerile ascunse ale unei vieti bulversate duce la o respingere a trecutului. Ne convine mai mult sa traim cu o versiune frumoasa si pozitiva decat sa retraim ororile trecutului. Si astfel istoria este alterata fundamental pentru ca am cedat tentatiei unei memorii selective. De aici si pana la aprecierea “mesianismului” celui rau nu mai este decat un pas. Iar acesta din urma isi foloseste puterea mediatica pentru a-si crea o imagine de super-erou. O pozitie privilegiata deasupra legii, care ii permite sa dea legi si sa actioneze ca si cum nu este reponsabil in fata nimanui. “Looserii”, victimele si asa nu stiu nimic iar apostrofarile lor nu trebuie luate in seama. Cei puternici se considera deasupra dilemei bine-rau. Actiunile lor sunt totdeauna justificate, indiferent cat de violente “trebuie” sa fie. Aceasta este o forma de negare. Reversul acestei inocente mesianice este faptul ca victimele trebuie sa poarte responsabilitatea pentru sangele care a curs. Ei s-au asezat in calea progresului si libertatii care se presupune ca este poruncita de divinitate, si astfel devin automat “puteri ale intunericului” sau “axe ale raului”. Mitul statutului de super-erou inocent prin definitie aseaza responsabilitatea crimelor asupra adversarului, a victimelor. Asezata pe planul religios al luptei dintre Hrist si Antihrist, hermeneutica negarii anuleaza responsabilitatea actorilor umani. De aceea hermeneutica negarii apare necesara si urgenta in discrepanta dintre promisiunea inocentei si realitatea esecului. De fapt, cu cat este mai puternica afirmarea inocentei si bunatatii, cu atat mai urgenta necesitatea de a sterge memoria esecurilor trecutului. Din pacate, efectul acestei hermeneutici este ca invinsii, victimele adopta crimele si persecutiile ca pe ceva de dorit, chiar daca sub o alta forma. Desi bomba atomica a reprezentat un esec al omenirii, toti se lupta astazi sa o detina. Distrugerea a devenit “solutia” finala.

Istoria trecuta si prezenta ne ofera exemple de ambele parti. Serbia si-a construit o legenda complexa a autovictimizarii, in incercarea de a interpreta istoria. A creat mitul ca la 1389 in Kosovo ei aparau Crestinatatea europeana, care nu a reactionat cu reciprocitate niciodata in sensul de a multumi Serbiei. Irlandezii se plang si astazi ca au fost invadati de Cromwell, desi asta s-a intamplat in 1649. Acesta este un exemplu de hermeneutica a umilirii, pe care si natiunile arabe il invoca acuzand fortele cruciate pentru tot ce s-a intamplat de-a lungul secolelor. Pe de alta parte, creatorii miturilor in America au dezvoltat o hermeneutica a negarii care scoate in evidenta rolul de super-putere mondiala la care a ajuns America, ignorand evenimentele violente care au insotit acest proces.

Ambele tipuri de hermenutica implica memorie selectiva. Ambele sunt incomplete si in acelasi timp parte a procesului de invrajbire a natiunilor. Geiko Muller-Fahrenholz indica faptul ca aceste hermeneutici duc la “dis-memberment” si la un proces de auto-distrugere. Solutia pe care o propune este “re-membering” (joc de cuvinte de la “remember”). Acest remembering inseamna mai mult decat studierea trecutului; inseamna conectarea noastra cu procesele si evenimentele care au creat situatia in care ne aflam. Implica includerea evenimentelor dureroase, a momentelor intunecate din istoria noastra, a membrelor care nu ne plac. Trebuie sa analizam deschis acele evenimente pe care am dori sa le uitam pentru ca ele sunt exact piesele care nu se potrivesc imaginii pe care am vrea sa o avem despre noi insine. Imaginea mesianica trebuie combinata cu atrocitatile comise. Desi aparent o reconciliere imposibila, este chiar inevitabila. Harul lui Dumnezeu este suficient de mare pentru a accepta parerea de rau si dorinta de schimbare. In limbaj crestin, pocainta si schimbare. O veche zicala ebraica spune ca inainte ca Dumnezeu sa creeze lumea a creat teshuba (shimbarea, convertirea). Cu alte cuvinte, posibilitatea schimbarii este inclusa in natura creatiei. Determinismul si fatalismul sunt incompatibile cu harul lui Dumnezeu. Un nou inceput este oricand posibil.

Din acest motiv am decis sa revad istoria destul de recenta a interferentei bisericii (adventiste) cu regimul politic (legionar si comunist) de-a lungul secolului 20. Documentele aflate in arhive ofera imaginea super-eroului care ar dori ca doar anumite evenimente sa fie mentionate de istorie. Pe de alta parte avem marturiile celor care au suferit in sau au trait perioadele respective. Unele evenimente le-am trait personal si in interpretarea lor este posibil sa existe elemente subiective. Alte detalii existente in arhive dau nastere intrebarilor care nu si-au gasit inca raspuns. Invit cititorii sa nu se grabeasca sa ajunga la concluzii inainte de a reflecta profund si a lasa loc nuantelor sau elementelor inca necunoscute. Nu se urmareste acuzarea sau victimizarea nimanui. Scopul acestui demers este simplu “re-membering”. Un proces mai mult decat necesar pentru recastigarea increderii unii in altii, si vindecarii ranilor profunde. Un proces vital pentru generatia tanara care isi doreste sa cunoasca adevarul si istoria din ambele perspective, a opresorului si a victimelor. Fara ranchiuna sau prejudecata. Cine nu poate citi astfel, sa treaca mai departe.